Cuvânt înainte

Poemul de oţel cuprinde texte scrise între 1968 – 1980, alese dintre zeci, poate sute de variante pentru fiecare piesă în parte, chin nebunesc şi prostesc, vezi bine, fiindcă perfecţiunea e imposibil de atins, vai… Forma finală a volumului am conceput-o în 79-80, iar în 81 mi-am înscris opu (cu aportul generos al dlui Nicolae Manolescu ) la concursul de debut al editurii Cartea Românească, pe care l-am câştigat în 82, alături - între alţii - de Elena Ştefoi, Al.Muşina, Bogdan Ghiu şi Romulus Brâncoveanu, lunedişti şi ei cum se ştie… Mi-aduc aminte că atunci când fu să se stabilească redactoru pentru cărţulia-mi, F.Mugur şi M.Ciobanu (D-zeu să-i odihnească, iar pe mine să mă ierte dacă nu-i voi pomeni prea cuviincios...) dădură efectiv cu banu’, primu-mi redactor ieşit la sorţi fiind Mugur, cu care însă m-am certat curând, fiindcă omu’ era sau părea prea fricos, ceea ce îmi crea o teribilă repulsie, al doilea, M.Ciobanu, nedovedindu-se a fi nici dânsul mai viteaz… De ce/ de cine le era aşa de frică acestor importanţi confraţi n-am înţeles nici până azi… Deşi conform regulamentului concursului editura era obligată să-mi publice cartea până la sfârşitul lui 83, în realitate Poemul de oţel a apărut abia în 1991, după şapte-opt ani de trânte cu Bălăiţă (directorul editurii) şi ai săi, inclusiv după un proces – în 1987 – cu Cartea Românească & C.C.E.S., proces despre care nu veţi fi surprinşi să aflaţi că l-am pierdut, n’aşa ?… Şi încă un amănunt pitoresc : când N.Manolescu a scris despre Poemul de oţel în România literară a pariat că acesta va fi singuru-mi op liric şi s-ar zice că n-a greşit : subscrisu’ recunosc, iată, că n-am mai compus poesii de preste 20 de ani… // avp